Peste noapte a fost frig și roua este înghețată. Aseară, în afară de câini, am fost vizitați și de câțiva cai. Cozmin s-a trezit de câteva ori ca să își mai umfle salteaua.

Cozmin: “Nu ies din cort până nu lovește soarele supratenta. Apoi fac un duș la râu de îmi trezește toate simțurile. Pare a fi o a doua zi cu soare în acet tărâm plin de ghețari și creste ascuțite.”

La bifurcația cu ruta care duce pe lângă Puerto Aysen ne hotărâm să părăsim vechiul drum al carreter-ei Austral și să o luăm pe asfalt. Pedalăm cu puțin vânt din față.

Cozmin vede la un moment dat mere și eu îi zic uite și cireșe.

Cozmin: “După ce am mâncat vișine, afine, mure, mere, prune, caise, a venit și rândul cireșelor.”

Așa că intrăm pe terenul cu cireșul imens și ne suim în el. Mâncăm și strângem în tricou cireșe. Apare propietarul, împreună cu câinii lui și salută frumos. Mâncăm mai departe și câinii rămân sub cireș. Așteaptă să le cadă cireșe ca să le mănânce.

Mașinile circulă la fel de repede, zici că stau cu pedala apăsată la maxim.

Cozmin: “Mai facem mici pauze să luăm apă de băut din râurile ce vin de la ghețari. Îmi place urcarea spre pas, așa că forțez pe ea. Ajung sus fleașcă. După ce apare și Silviu mă schimb.”

Urmează o urcare de 350m altitudine, abruptă. De sus vedem orașul Coyhaique. Ne facem o idee cam pe unde am putea campa. Coborâm puțin în viteză și ieșim de pe drumul principal. Reușim să ne strecurăm pe sub un gard și punem corturile.

Între timp apar niște tauri care ne fixează bine cu privirea. Unul dintre ei face de vreo două ori cu piciorul în pământ, așa că stăm și noi cu ochii pe el să nu ne ia pe aici la împuns.

Cozmin se apucă de gătit și eu calculez puțin retragerea spre aeroport. După puțin timp îmi zice că vine un nene cu o pușcă spre noi, dar îi zic că nu îl cred. Chiar era propietarul terenului și era pe pace. Avea teren pe o rază de 5km. Ne-a invitat la el acasă să bem o cafea, ori acum ori dimineață.